Jurnalul de azi nu este despre ceea ce am făcut, despre lecții învățate, ci despre durere, poate despre dezrădăcitare totală, despre pierderea a tot ce înseamnă viața trăită alături de familia în care m-am născut.
Să scriu aici e asemenea unei mărturisiri sau poate a conștientizării că pierderea trecutului este echivalentul pierderii identității. Am ajuns să mă întreb de ce?... În urmă cu 16 ani și jumătate îmi pierdeam ambii părinți. Durerea, disperarea au fost incomensurabile. Să te desparți de unul dintre părinți este durereros, să te desparți de amândoi, în același timp, este cumplit! Am găsit puterea să merg mai departe...
În urmă cu 4 ani, tot în această perioadă eram diagnosticată cu tumoră hepatică... crâncen diagnostic. Am stat mi-am reevaluat viața, mi-am proiectat viitorul...gândul a fost următorul: Dacă este cancer, mai am cel mult 5 ani de trăit. Ce fac acum? Am găsit credința și puterea interioară să lupt. Am reușit să trec și peste această încercare.
Săptămâna aceasta simt că mi-am pierdut toată puterea, toată seva care alimenta forța interioară: casa părintească a fost distrusă în întregime, într-un incendiu devastator. A rămas doar un schelet de ziduri fumegânde...odată cu ea am ars si eu, cea de odinioară. Trăiesc acut pierderea primei jumătăți din viața mea...pierderea a ceea ce am fost, a imaginii părinților mei.
Chiar dacă acum era locuită de o rudă foarte apropiată care a adus modificări, casa era în picioare, sufletul ei era acolo, amintirile erau acolo, mama și tata trăiau în continuare obiecte, lucruri, care le aparținuseră cândva, în locurile pe care ei călcaseră, în macatul dau fulgarul pe care mama le țesuse.
Eu eram copilul de odinioară, care trecea în fugă holul, eram cu ei atunci când mă așezam la masa la care mâncasem cândva toți. Intram în camerele în care mama și tata trăiseră aporope 40 de ani..ei erau acolo,,,
Azi, totul e un morman de moloz și scrum...așa cum este și sufletul meu...Nu știu dacă de aceasta data mai am putere.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu