La revenirea din breakout rooms.

    De câteva zile am trecut prin toate furcile caudine. Am fost nevoită să  organizez o întâlnire de comunitate. O primă întâlnire. 

     Din feedbackul primit, a fost o întâlnire reușită.   E adevărat că s-a întâmplat să apară și probleme tehnice, pe care am reușit să le depășesc, însă în momentul conferinței video mi se părea că totul zboară în aer. Asta e marea provocare.  La prima mea ședință, au fost 11 persoane. Nu este mult, dar este mai mult decât mă așteptam. Ce greșesc eu, este faptul că pornesc cu preconcepția că nu voi găsi persoane deschise să participe la unele activități propuse de mine și că nu sunt capabilă să....  Orice inițiativă aș avea, o retez tot eu din fașă etichetând-o neinteresantă și  nereușită. Întâlnirea de ieri a venit să îmi demonstreze contariul: că pot să susțin o astfel de întâlnire ca facilitator,(dar să îmi asum toate rolurile- cofacilitator, timekeeper, este foarte greu) și că sunt persoane dispuse să participe (din curiozitate), iar  unele chiar să fie încântate de ceea ce se discută. Tema de ieri ,,Starea de bine”, o temă generoasă, amplă care a stârnit interesul.

    Pregătirea acestei ședințe, m-a învățat ce înseamnă lipsa de colaborare, de implicare, pentru că inițial trebuia să  fie organizată între 3 scolii, fiindcă din școala unde activez, doar eu eram înscrisă în programul de formare. Am fost nevoită să mă retrag, fiindcă  organizarea era propusă de celelalte colege cu 18 de h înainte de întîlnirea proprui-zisă (de luni ora 21.00, până marți ora 15.00). Cred că timpul efeciv de lucru ar fi fost de cel mult 3h. Am decis să schimb tot- componență, temă, stil de lucru- și să îmi asum organizarea acestei întâlniri. 

      A fost o reală provocare. Urmează cea de a doua întâlnire săptâmâna viitoare.