Am avut ieri o discuție cu un om care este un bun profesionist, un profesor pentru care actul didactic este un act de mare responsabilitate. Mai mult decât atât, este un bun pedagog și psiholog. Atunci când se confruntă cu o problemă încearcă să găsească soluții, se documentează, analizează cauzele și efectele problemelor cu care se confruntă cei din jur. Este un om credincios care își trăiește viața în spiritul moralei creștine. Da, recunosc este un om-lumină. Acest om este minunat! Se implică în proiecte, face cercetări în domeniul de specializare, este altfel decât cei cu care am interacționat. Și cu toate acestea, intenționează să renunțe...oare de ce? Pentru că nu se simte apreciat. Daca va renunța, pierderea nu va fi a acestei persoane, pierderea va fi a celor care ar fi putut învăța atât de multe cunoștințe de la acest om... După această discuție, mi se confirmă faptul că atunci când am o dezamăgire, nu doar eu sunt problema. Iar ieri, în urma unor întâlniri părinți-profesori mi s-a reconfirmat ipocrizia unora. Regret enorm că am participat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu