Azi, am trăit o nouă experiență din carierea mea didactică. A trebuit să susțin o oră de curs la o altă școală. Cum arată realitatea aceasta? Astfel: primești titlul lecției, competența ce trebuie atinsă, numărul de elevi și ...spor la treabă. Ineditul acestei situații a fost faptul că a trebuit să susțin o oră de matematică, chiar dacă era de nivel școlar inferior. Nu am avut nicio teamă: tema o constituia introducerea în noțiunile de geometrie. Pentru a discuta de dreaptă, semidreaptă, segment de dreaptă unghi, plan, nu trebuie să ai studii aprofundate. Pedagogia este aceeași pentru orice disciplină, iar conținuturile nu reprezentau cunoștințe laborioase. Provocarea era să reușesc să transmit informațiile elevilor pe înțelesul lor, adică să îmi adaptez discursul și strategia didactă la particularitățile lor de vârstă. Pe parcursul orei de curs, m-am străduit ca activitatea să se desfășoare bine. Copiii au fost receptivi, au colaborat, au dat răspunsuri: unele foarte bune, unele bune, altele greșite, fiecare cu capacitatea sa de înțelere. Este firesc să fie așa. Poate unele cerințe nu au fost formulate așa cum erau obișnuiți și asta să îi fi pus în dificultate. M-am oprit, am explicat individual, dacă a fost cazul, am lăudat răspunsurile bune, am adus explicații, lămuriri unde a fost cazul. Intenția a fost să îmi fac treaba, așa cum o fac pentru disciplina de specializare.
După activitate au urmat discuțiile și surpriză: mi s-a atras atenția că etapa ,,captarea atenției” nu există, că trebuie numită altfel. Eram nedumerită: de foarte mulți ani folosesc această secvență de lecție. Am citit literatură de specialitate, cărți de metodică pentru disciplina pe care o predau, pentru toate nivelurile de studii. Am în minte toate secvențele pentru toate tipurile de lecții- denumirea captarea atenției se regăsește pentru o etapa a lecției, pentru tipuri diferite de lecție. Trebuie să existe un moment care să le stârnească interesul să le focalizeze atenția, să fie o ancoră pentru desfășurarea lecției. Am tăcut, nu am contrazis. Recunosc că nu am ținut cont de niște recomandări și poate asta a dezamăgit, poate chiar a iritat, dar după atât de mult timp la catedră, după ce am susținut numeroase examene pentru grade didactice, pentru ocuparea posturilor didactice, mă gândesc că stăpânesc etapele unei lecții de predare. In mulți ani la catedră mi-am format un stil de predare, dar mereu am în vedere repere pedagogice.
O altă surpriză mai puțin plăcută a fost aceea că nu am găsit în clasă instrumente geometrice: riglă și echer pentru tablă. A trebuit să improvizez, să folosesc niște instrumente de dimensiuni mici pentru tablă. Chiar dacă în clasă există tablă inteligentă, copilul trebuie învățat cum să așeze echerul pentru a verifica dacă un unghi este drept sau nu, pentru a verifica dacă dreptele sunt perpendiculare. Din nou am înțeles cât de important este să ai mijloacele adecvate pentru a transmite eficient informația.
Când am intrat în clasă, am remarcat că elevii aveau pe bănci cărți de lectură. Unul dintre ei avea cartea O istorie secretă a Tării Vampirilor de Adina Popescu și am discutat puțin despre această lectură și despre autoare. Uimirea a venit la finalul orei când o fetiță a adus cartea pe care a spus că a citit-o: Anna Karenina de Lev Tolstoi. A predat-o învățătoarei și a plecat în pauză. Pentru mine acest moment a fost, de fapt, unul de stupefacție. Acest roman este o scriere monumentală, dar m-a surprins fiind o lectură complexă pentru vârsta de 10-11 ani.. Acestă situație este și motivul pentru care am decis să scriu aici. Cred că trebuie să încurajăm lectura, să deschidem orizontul cultural al copiilor, însă trebuie să îi ghidăm cu mare atenție, cu mare grijă, astfel încât intenția noastră să fie una de impact.
Nu am scris aceste rânduri ca o critică, ci ca un moment de reflectare...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu