Bună dimineața! Este marți, dimineața devreme, ora 05.21 a.m. Este momentul trezirii. Este liniște deplină în casă, iar de afară se aude, în depărtare, cântatul cocoșilor. De obicei, notez evenimentele săptămânii duminica, dar cum săptămâna trecută a fost solicitantă, iar ziua de ieri, din nou cu provocări venite din partea familiei extinse, am omis să notez frânturile din viața mea, care se reașază mai bine în memorie atunci când sunt notate. Am ales acest mod de a scrie, nu ca o expunere publică a vieții mele, ci mai degrabă, ca o forma a mea de înregistrare a celor trăite. Aseară am revenit asupra unei pagini scrise cu un an în urmă și am realizat câte evenimente plăcute, dar și mai puțin plăcute au avut loc în viața mea.
Mă gândesc că dacă o singură persoană care citește are ceva de învățat din experiența trăită de mine, alegerea mea de a scrie acest jurnal digital nu este de prisos, chiar dacă viața mea este poate monotonă, previzibilă, lipsită de elementul „wow” care să incite sau să atragă. Este viața trăită fără realizări notabile, fără fuga după ,,să am”, ,,să arăt” , „să construiesc”. Este o viață simplă pe care vreau să o trăiesc în armonie cu mine, pentru mine.
După această introducere amplă, voi reveni la consemnarea săptămânii trecute, despre care parțial am scris în articolul precedent. Săptămâna trecută a fost cea a finalizării cursurilor de conversie. Primele două zile au trecut repede, cu emoțiile unui examen serios, cu neîncrederea că nu sunt bine pregătită (învățam mai mult noaptea și uneori mi se părea că nu eram suficient concentrată), fiindcă timpul dedicat studiului l-am redus alegând benevol să fiu sprijin moral pentru ruda care se confruntă cu o criză matrimonială și încercând să susțin moralul surorii al cărui soț încă are probleme după a doua intervenție chirurgicală. Cum recuperarea nu a fost conformă cu așteptările medicilor, va urma încă una.
Examenul a constat în două probe, notate individual, având o zi pauză între ele.Pentru proba a două, nu mi-am făcut deloc griji, lucrarea de absolvire fiind gândită de mine întru totul, nu reprezenta decât o formalitate: orice întrebare aș fi primit, aș fi știut răspunsul. Ziua de joi, dintre probe, a fost cea a descoperirii orașului, dintr-o altă perspectivă. Am fost să vizitez mănăstirea Dealu, care datează din anul 1512. Este o construcție monahală cu o istorie tumultoasă, care merită vizitată nu doar pentru că aici a fost adus capul lui Mihai Viteazul, ci pentru tot cea însemnat pentru viața monahală din zona Târgoviștei. Astăzi, este o oază de liniște, de reculegere, iar grădinile sunt impresionante. Intr-o discuție deosebit de plăcută cu una dintre maici, am aflat că frumusețea lor este rodul muncii unei singure măicuțe, care nu numai că se îngrijește ca plantele să se dezvolte frumos, ci are și un simț estetic deosebit, fiindcă se asigură că totul se armonizează foarte frumos.
După aceasta, am vizitat Muzeul Comunismului. Clădirea este impresionantă, este o clădire de patrimoniu din secolul al XIX-lea, în care la începutul secolului al XX-lea a funcționat Școala de Cavalerie. Mai apoi a fost tranformată în unitate militară. Este locul în care a fost ținută pentru câteva zile familia Ceaușescu și tot acolo executată. Pentru mine vizita nu a fost chiar plăcută. Îmi amintesc perfect contextul și emulația acelor zile de sfârșit de decembrie 1989 și privind acum cu ochii omului matur, cunoscând și unele consecințe ale acelor vremuri, dar și ale celor prezente, încerc să îmi reprim niște sentimente.
Tot săptămâna trecută a fost cu trei întâlniri/mese deosebite: una cu trei colegele de an, așa o masă de bun- rămas, conștiente fiind că este posibil să nu ne mai întâlnim în această componență, locuind în diverse regiuni ale țării, a doua a fost la București împreună familia fiicei mele, când am marcat împreună ieșirea la pensie soțului, iar cea de-a treia a constitui și o revedere cu familia unui coleg de facultate a lui M, cu care am păstrat legătura și cu care am depănat povești de viață.
Ajungând acasă, am revenit la ale nostre. Mâțele de așteptau, după mai multe zile de absență, cu mare alint, mai ales că făcuseră și ceva obrăznicii pentru care trebuiau să câștige iertare.
Ziua de ieri, de luni, m-a făcut să revin la aceeași situație de la care rămas când am plecat: descumpănirea rudei căreia trebuie să îi țin moralul. Tot ieri mi-am dat încă o dată seama că niciodată nu cunoști omul de lângă tine, chiar dacă trăiești alături zeci de ani. Acesta îți câștigă cel mai des încrederea și te toate minți și manipula, dacă ești slab sau credul. Știu că voi pune sub semnul suspiciunii orice îmi va ajunge la urechi și voi analiza cu foarte minuțioasă atenție orice situație. Și chiar dacă voi părea prea radicală, aleg să o spun: omul care nu mă va minți niciodată sunt eu. Nu am fost eu cea mințită, însă am învățat din experiența celor apropiați.
Sper ca această săptămână să fie cu soare în suflet!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu